Bunavestire/ Kit de supravieţuire în caz de disperare: Copiii Bărăganului

1
484
"Mâinile mele nu sunt întinse decât după mama"

Nici nu se putea să încheiem mai potrivit, publicistic, seria articolelor în care cerem ajutorul oamenilor pentru nişte copii sărmani, decât cu mâna întinsă. Când ceri un ajutor, nu o poţi face decât cu mâna întinsă. Şi când te închini, o faci la fel. Sau când îţi iei copilul în braţe, întinzi mâna sau mâinile. Unii mai întind mâinile spre cer, în disperare, căutând ultima speranţă. Poate că ne-am născut cu mâinile întinse şi prima noastră captură din viaţă nu a fost decât aerul. Când vorbeşti despre mâini întinse în România, pici, fără să vrei, într-un clişeu. Spre marea noastră dezamăgire, mereu ne-au luat-o alţii înainte. Am rămas nebrevetaţi, dar mereu inventivi şi cu mâinile întinse.

Ca şi în comentariul care urmează, postat sub articolul „Ce-ai vrea să-ţi aducă iepuraşul?” “Cartofi…” Copiii sărmani vă cer ajutorul

Acordăm o mare atenţie comentatorilor noştri şi-i provocăm să ne acorde cam aceeaşi atenţie şi nouă. Mai ales în astfel de cazuri. (Am editat, din comentariile de mai jos, aspecte care ţin de lizibilitate şi aranjare în pagină, fără nicio intenţie de a ofensa calitatea celor care au contribuit la diseminarea articolelor noastre. Tuturor le mulţumim şi-i rugăm să-şi ducă la împlinire gândurile bune):

Andrei: „Pentru că, după un cutremur de 9 grade plus un tsunami, plus explozii nucleare, plus mâncare şi apă iradiată, n-au bocit şi nici nu s-au bătut pe ajutoare, decretez că Japonia e cea mai tare ţară. Japonia de acasă my ass, pfff. LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!
Taica părintele ăla ar trebui să bage mâna în visteria BOR (Biserica Ortodoxă Română – nota redactorului), să scoată nişte bani, să îi ajute pe oamenii ăştia, nu să cerşească pe la alţii… Biserica stă cu cxxxl pe un butoi plin cu aur şi tot mai vrea. Cum zicea un mare comediant, George Carlin: “Religion has convinced people that there’s an invisible man, living in the sky, who watches everything you do or say. And he has a special list of 10 things that he does not want you to do. And if you do one of these things, he has a special place, full of fire and smoke and totrure and anguish, where he’ll send you to live for ever and ever, until the end of time. BUT HE LOVES YOU! He loves you and he NEEDS MONEY. He’s all powerful, almighty, but he never ever could handle money.”

Traducere liberă la ce spune comediantul din comentariu (n. red.): „Religia i-a convins pe oameni că ar exista un tip invizibil prin ceruri, care supraveghează tot ce faci sau spui. Şi tipul ăsta are o listă cu zece fapte pe care nu vrea să le comiţi. De se-ntâmplă să calci invers, are el un loc special amenajat, îmbâcsit de fum şi foc, de schingiuri şi alte alea, unde te va trimite să le înduri, până când veacul va veni. DAR TIPUL ĂSTA TE IUBEŞTE. Te iubeşte şi ARE NEVOIE DE BANII TĂI. E jupân, îi are pe toţi la mână, dar nu se pricepe la bani.”

Cum am promis de la început, ca observatorulbuzoian.ro să fie un site de ştiri online interactiv, nu putem ignora comentariile cititorilor noştri. Ne propusesem să prezentăm, în acest material, eforturile pe care un preot din Cârligu Mare, comuna Glodeanu Siliştea, Bărăgan, România, după un an de slujit la parohia din sat, le face să înfiinţeze o cantină socială pentru amăreştenii din localitate. Am arătat, în articolele anterioare, că are motive suficiente.

Am arătat aici: Japonia de acasă/ Aflaţi în situaţii disperate, copiii din Cârligu Mare au nevoie de ajutor

Şi aici:  “Ce-ai vrea să-ţi aducă iepuraşul?” “Cartofi…” Copiii sărmani vă cer ajutorul

În cele ce urmează, vă propunem un studiu de poză cu comentariu. Poza e aceasta:

Părintele Tudor şi fostul sediu de primărie

Posibil comentariul explicativ:

Preotul din imagine e Marian Tudor. Clădirea e fostul sediu al primăriei din Cârligu Mare, pe când adunătura de bordeie era încă o comună. Acum, aparţine de comuna Glodeanu Siliştea. Iată şi sediul Primăriei Glodeanu Siliştea:

Primăria din Glodeanu Siliştea, în actualul fost centru civic

Să ne întoarcem la Cârligu şi la urmele fostului ceapeu, fost conac boieresc. Dincolo de ruinele lui, în interior, e măcinat de şobolani. Ca tot satul Cârligu Mare, de altfel. La exterior, se văd urme concrete ale unor ciocane care ar fi vrut să demonteze, cărămidă cu cărămidă, clădirea, în scopuri comunitare şi în timpul liber. Fundaţia, se poate observa, are o structură foarte solidă. Adiţional, spaţiul de câteva sute de metri pătraţi de iarbă verde, parte din el folosit ca maidan pentru fotbal, cealaltă parte ocupată de boscheţi.

Avem, aşadar, un preot care, dus de misie în locul acesta, încearcă nu numai să-l facă cunoscut lumii, ci şi să-l schimbe. În bine, crede el. Proiectul lui e să înfiinţeze o locaţie cu funcţiuni sociale (cantină şi spaţiu de cazare pentru copii – citiţi în articolele mai sus menţionate despre cazurile disperate din sat), înspre binele nevoiaşilor pe care i-a cunoscut în biserică. Dar nu are bani. Ok, BOR ar putea să-i dea câteva milioane, dintr-un presupus cont burduşit cu miliarde, dar nu o face. Acelaşi BOR ar putea să i-l dea şi pe Isus Cristos, să facă minuni prin Cârligu Mare. Dar nu o face, din zgârcenie. Apare întrebarea: de ce? Pentru că Marian Tudor are altă misiune: trebuie să se remarce în faţa superiorilor, prin fapte de un eroism scandalos, după care va avea culoar deschis către poziţia de patriarh al BOR. Noaptea, părintele Tudor nu are somn şi visează să fie patriarh. Printre visele lui de mărire, mai goneşte câte un şobolan furişat în casa parohială. Dimineaţa, se întâlneşte, de pildă, cu Cristina, care dă fuga la şcoală, cu gândul la cornul şi bucăţica de brânză pe care i-o asigură filantropia sistemului de învăţământ din România. Asta, să zicem, ar fi luni.

Miercuri, părintele Tudor are agenda foarte încărcată. Se simte deja un patriarh în sala de antrenament. Conform programului Patriarhiei Române, „Mângâiere şi recunoştinţă”, părintele intră în biserică şi blagosloveşte oamenii cărora le-a cerut la liturghie să vină şi să-şi spună păsul. Vedem, acum, nu şirul de oameni, ci de lacrimi. Cu ochii larg deschişi. Vineri, conform programului de la Patriarhie, părintele Tudor, visând să devină patriarh, merge din casă în casă, la cei care s-au plâns în biserică, miercuri, şi-i recunoaşte. Dar nu are ce le trebuie lor. Şi, ce le trebuie? Ţie, ce-ţi trebuie, de exemplu?… În definitiv, cui nu-i trebuie ceva? Un Dumnezeu ar fi suficient? Nu, nu? Tăiem de pe listă eventualii întinde-mână din Cârligu Mare, şi facem loc micilor enoriaşi din parohia părintelui Tudor.

Lor le-ar trebui următoarele:

Cartofi

Ceapă

Ulei

Zahăr

Pempărşi

Scutece

Mălai

Făină

Legume

Fructe

Haine

Încălţăminte

Asistenţă socială

Asistenţă medicală

Şi, nu în cele din urmă, nişte jucării. Dar, după cum susţin copiii, acestea ar fi ultimele pe listă.

Un alt comentator al articolelor noastre, despre anexa de la Cârligu Mare a lagărului sărăciei din România, spune:

Dan: „Mai înduioşează săracia pe cineva din ţara asta? Omul sărman, neputincios, îngropat fie într-un bordei din paiantă, fie într-un azil rece, nu mai produce de mult o poveste impresionantă. Cred că, după două decenii de libertate, ar fi timpul să aflăm despre sărmanii de odinioară, care au reuşit să scape din mizerie, modele de viaţă, reţete de reuşită.”

Dragă Dan, ne înduioşăm foarte greu, în zilele astea de toată băşcălia. Iată o reţetă de reuşită plauzibilă, din Cârligu Mare, pe care am observat-o în demersul nostru jurnalistic:

Mâncatul de sub unghii

Suptul degetelor cu gust de mămăligă de ieri seară

Zăcutul în pat, prin imobilizare generală din naştere, şi la soare, dacă e un soare

Împărţitul cornului şi laptelui cu fraţii şi verii care nu au încă vârsta pentru programul naţional

Mersul la şcoală, în clase cu predare la simultan

Dusul la biserică, cu închinăciuni la toate icoanele

Visatul la banii care îţi vor scoate pământul din pârloagă

Spartul bolovanilor din grădină, cu nădejdea că din seva lor va creşte un fir de ceapă

Emigratul prin Europa, unde e pâinea mai albă, din care trăieşti cu foamea să trimiţi o felie şi acasă

Cartoful fiert, pus pe masă şi tăiat ca pe-o pâine aburindă

În kitul lor de supravieţuire, astfel de oameni şi-au strecurat şi un element încă neindentificat, pe care-l pupă cu sete şi foame. Sunt atât de naivi, încât ar crede în oricine le promite binele. Şi, când cineva chiar vrea să-l facă, vin zece şi-l desfac. Nu e vina nimănui. Aşa s-au născut unii, să moară singuri. Aşa trăiesc mulţi. Degeaba. Şi a lor e lumea lor.

Dacă mergi prin Cârligu Mare, privind în stânga şi-n dreapta casele – unele de acum un secol, altele de jumătate din vârsta primelor, toate în ruină sau aproape de a se prăbuşi – inevitabil să te gândeşti unde au dispărut oamenii din ele. Se spune că o casă nu mai stă pe pământ după ce sufletele din ea au părăsit-o. Case în care s-au născut şi au crescut copii, case în care s-au însurat feciori şi au lăsat mai departe rodul lor, case în care s-a iubit, suferit, mâncat, băut, cântat, murit. Case goale, moarte. Şi, în grămada lor indefinită, case în care încă se mai nasc copii. Ajutaţi-i să aibă un viitor! De al lor depinde şi al vostru.

Azi e Bunavestire.

Sorin DINCO

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.