Declaraţiile de la Suceava, făcute de susţinătorul no. 1 al lui Vasile Blaga, deputatul buzoian Cezar Preda, propun o varinată previzibilă a viitoarei politici de alianţe pre-electorale sau postelectorale a PDL. Depinde de cine va conduce negocierile. La sfârşitul săptămânii trecute, Cezar Preda, vicepreşedintele PDL, s-a exprimat astfel despre oportunitatea alegerii lui Blaga la şefia PDL: „Unitatea USL se menţine dacă va ieşi Emil Boc preşedinte. Odată cu alegerea lui Vasile Blaga preşedinte al PDL, USL are o mare problemă. Odată ce Blaga iese preşedinte sunt foarte mulţi liberali care doresc o alianţă de dreapta şi să iasă din alianţa de stânga.” (cf. gândul.info)
Partidul Democrat a fost co-autorul a trei alianţe, în cursul istoriei lui: prima, Uniunea Social Democrată (USD), s-a constituit pentru alegerile din 1996, pe care le-a câştigat cu susţinerea lui Emil Constantinescu, printr-o a doua alianţă, cu Convenţia Democrată din România (CDR), cu care s-a pus împotriva marelui aparat de partid condus de Ion Iliescu. Revenirea lui Iliescu la Cotroceni, în 2000, ca „răul cel mic”, a fost posibilă şi pe fondul ruperii zgomotoase a alianţelor CDR-USD (la comun, şi fiecare în parte), destrămare cu punct de pornire, aşa cum s-a tot invocat, într-un interviu acordat de Traian Băsescu pentru „Evenimentul Zilei”, în decembrie 1997.
A treia alianţă, care avea menirea să recredibilizeze în ochii electoratului o forţă de (centru-) dreapta care să se opună stângii moştenitoare a structurilor comuniste, s-a numit Dreptate şi Adevăr (D.A.) şi s-a constituit din tot din motive electorale în 2004, când PD şi PNL i-au scos pe Traian Băsescu preşedinte şi, ulterior, pe Călin Popescu Tăriceanu premier. Devenită nefuncţională din aprilie 2007, destrămarea D.A. a fost pusă, din nou, pe seama preşedintelui Băsescu, „izolând” PD-ul de viaţa politică pentru scurt timp. În 2009, reconfirmând la Cotroceni, Traian Băsescu readuce PD(-L) la guvernare şi constituie o coaliţie guvernamentală şi parlamentară (PDL-UNPR-UDMR) care conduce, în prezent, România.
Teama simpatizanţilor şi a membrilor (aleşi/ instalaţi) PDL de ieşirea de la guvernare şi chiar de nerealizarea pragului electoral pentru accederea în Parlament, s-a stratificat, iar apariţia USL a intensificat-o. Imaginea unei izolări a PDL şi a eventualei scoateri definitive din viaţa politică este exagerată şi construită de un uriaş cu picioare de lut, deocamdată, USL – un conglomerat de alianţe, exprimat aritmetic ca PSD + (PNL + PC). Aflată într-un fel de opoziţie cu „coicu’ mic” la nivel local (primării şi consilii judeţene) şi într-una cu „ciocu’ mare” la nivel central, USL este o sperietoare uriaşă sau un cal troian din care ar putea, la un moment dat, să lipsească soldaţii care să surprindă cetatea atacată. Singurul atu puternic ar fi, până în prezent, candidatul pentru preşedinţie, dacă acesta va fi într-adevăr unic din partea celor trei partide care constituie USL. Altfel, USL pare o alianţă prea mare pentru a rezista încă cel puţin doi ani în România, erodarea în opoziţie putându-se dovedi, în ochii electoratului, la fel de păguboasă ca şi cea de la putere.
Am reamintit alianţele de peste ani, ca termen de comparaţie. Epoca lor „romantică”, de furie adolescentină, a trecut. Da, PDL ar putea să dispară, să ia calea istoriei, ca PNŢCD-ul în 2000, de pildă. Sunt evoluţii fireşti în viaţa partidelor, nu catastrofe naturale. Dar alianţele rămân şi, prin ele, supravieţuiesc oamenii politici. Puterea politică, definită prin administrarea banilor şi a demnităţilor/ funcţiilor publice – iată platforma universală a oricărei alianţe. „Alianţa” face acum, ne spune şi Cezar Preda, cât un program electoral. Iar PDL poate să dispară într-o alianţă, dar nu să se autolichideze.
S.D.
