Ca orice metropolă cosmopolită, delimitată de mall-uri impunătoare, cartiere rezidenţiale ultramoderne, zone industriale în care duduie economia, autostrăzi suspendate sau stadioane cu superlucşi în nocturnă şi parcuri de agrement curate ca lacrima, Buzăul are şi el suburbiile lui. Una dintre ele este o insulă de verdeaţă, plină de gunoaie şi barăci improvizate, cu antene satelit şi prăjini pe care atârnă firele reţelei electrice. Vizibilă de pe podul de la Fabrica de bere, această „insulă de umanitate” a tuturor şi a nimănui, inventată pe terenul comunităţii locale, are ca punct de acces „Aleea Grădinilor”, nume de stradă dat atât de inspirat, încât cineva ar crede că e vorba de o posibilă promenadă în weekend. Este una din lumile tolerate: apare pe harta urbei dar nu există. Părinţii sunt „mină de aur” în campaniile electorale, dar numai câţiva copii sunt subiectul programelor sociale. „Simileasca, mon amour”, un blues din margine de Buzău.

Fosta primărie din fosta comună Simileasca, transformată în cantină socială pentru o mână de copii din cartier

În documentarea unor informaţii pe care le-a lansat către presă primarul Buzăului, Constantin Boşcodeală, ne-am deplasat, ieri, la Şcoala 14, pentru a ne convinge că un program de integrare a copiilor din etnia romă în comunităţile şcolare, ale cărui resurse financiare s-au terminat din 2004, continuă cu succes din finanţările Consiliului local municipal. Ştiam că în Şcoala „Mihail Kogălniceanu”, cum i se spune de ceva vreme şcolii din cartierul Simileasca (fostă comună), este o cantină care deserveşte copiii sărmani înscrişi în unitatea de învăţământ. Am intrat în curtea şcolii,

Tanti Casandra din Simileasca vinde seminţe în condiţii europene

ne-am salutat cu tanti Casandra, „şefa” vânzătoarelor de seminţe de pe stadionul Gloria, şi am căutat directorul. Din două cuvinte, Ion Şerban, managerul şcolii, s-a oferit imediat să ne arate cantina. Intrăm într-un fost sediu al primăriei fostei comune Simileasca, şi un miros de mâncare pusă la gătit ne îmbie părinteşte. În prima încăpere, este sala de studiu, unde 45 de copii ai şcolii sunt opriţi, după ore şi masă, să-şi facă temele, supravegheaţi de dascăli. În a doua încăpere, bucătărioara şi sala de mese…

Asta are, asta n-are… asta e câştigătoare

În urmă cu zece ani, din bani europeni, au fost demarate programe în rândul populaţiei rome, cu scopul de a favoriza accesul la educaţie sau de a descuraja abandonul şcolar. S-au băgat sute de mii de euro numai în judeţul Buzău, însă mai mereu se nimerea pe lângă ţintă. Au încercat cu eugenii sau gustări reci servite în pauze, cu programe artistice, excursii, tabere, consilieri ale părinţilor, chiar cu instrumente muzicale. S-au format formatori, persoane care să implementeze programele europene… Finanţarea europeană s-a terminat acum câţiva ani, problemele au rămas; ba, s-au agravat, reculul epuizării fondurilor simţindu-se din nou în abandonul şcolar. Profesorul George Balica, inspector şcolar general în „epoca” debuturilor acestor proiecte comunitare, ne spunea: „Mâncarea e puţină şi nu ţine de foame. Dacă programele astea ar permite să le dăm haine şi jucării copiilor, să le dăm părinţilor de lucru, am avea succes să-i ţinem în şcoli…” După zece ani de la această concluzie, Ion Şerban, directorul Şcolii 14 din Simileasca, este de aceeaşi părere: „Avem peste 770 de copii din zonă înscrişi în şcoală şi la cele două grădiniţe. Dintre aceştia, jumătate sunt cazuri sociale disperate. Dintre cele mai disperate, acum putem susţine doar un program cu vreo 45 de copii. Dacă am avea să le mai dăm şi haine sau jucării…”

„Căutaţi Aleea Grădinilor? A, pe amărâţii ăia care stau la numărul 4? Vai mama lor!…”

Nu era încă ora mesei, aşa că am luat drumul întortocheat pe care vin la şcoală copiii „insulari” din Simileasca. Rătăciţi în labirintul străduţelor pline de hârtoape, ne-a ajutat un poştaş pe bicicletă, să-i găsim un capăt: „Ce căutaţi? Aleea Grădinilor? A, pe amărâţii ăia de la numărul 4? Vai mama lor! Da’ nu cred că intraţi cu maşina pe-acolo…” Şi, am intrat. Cîteva zeci de metri, sub privirile suspicioase ale gazdelor din „insulă”, care probabil pariau că nu vom reuşi să mai ieşim.

Peisaj montan cu gunoaie, la poalele cărora stau casele improvizate din materiale de împrumut.

Să-ţi faci un rost în viaţă…

Câţiva copii fugărind o minge animă atmosfera.Alţii, cu ghiozdanele în spate, aleargă spre şcoală, în schimbul doi. Vreo trei femei ne ies în cale. Nu ştim cum ar reacţiona şi nu vrem să agităm apele, de data asta. „Localitatea” de pe aleea Grădinilor numărul 4 este o tarla întinsă pe hectare de pământ. Intri acolo cu impresia că ai comite o efracţie. Fără garduri sau alte amenajări, nici nu ştii în curtea sau grădina cui te afli. Luăm câteva instantanee şi ne întoarcem să-i prindem pe copii, la masă. Hâţânată, maşina dă semne să se rupă între şanţurile adânci ale drumului galben.

Simileasca, mon amour…

În urmă cu ceva ani, sub pretextul că nu şi-au plătit dările către stat şi amenzile „astronomice” pentru „veniturile” lor, autorităţile locale s-au deplasat în Simineasca să-i sesizeze pe localnicii în chestiune. Sărmanii nu aveau nici măcar buletin de identitate şi nici nume înregistrate la starea civilă. Nenăscuţi oficial, oamenii care populează câmpurile de peste casele din dreapta şi din stânga stăzii Transilvania, zona podului de la Fabrica de bere, sunt vii şi au copii care merg la şcoală. Nu că acest ultim aspect, cu şcoala, i-ar interesa.

Nevoi urgente, dotări de ocazie

La un singur număr de casă, acel „patru” din vorbele poştaşului, sunt înregistrate cu domiciliul câteva sute de persoane. „Îi ştiu pe toţi pe nume!”, ne asigurase poştaşul. Vecine cu luxosul cartier Orizont, terenurile din zonă sunt extrem de valoroase, într-o eventuală dezvoltare imobiliară a zonei. Numai contravaloarea unei parcele de o sută de metri pătraţi de sub baraca unei familii ar fi suficientă să aranjeze pe viaţă „proprietarii”. Însă, totul este provizoriu, fictiv, tolerat, pentru că nici un „locatar” nu stăpâneşte nimic, ci doar supravieţuieşte. În schimb, în această improvizaţie generală, Simileasca şi, mai ales, zona la care ne referim, este cunoscută ca decidentul principal în orice campanie electorală desfăşurată în municipiu. Nomazii de altădată, domiciliaţi în Buzău cu sprijinul autorităţilor locale, au drept de vot. „Simileasca, mon amour” a fost deseori cântecul care a sunat victoria scoasă ca „iepurele din pălărie”, în alegerile locale. Şi cam atât…

„La masă!”

După ce am răscolit zona cu intrare din aleea Grădinilor, deranjând un cetăţean care îşi făcea nevoile în aer liber, fără să-şi bată capul cu trasul apei, ne-am întors la Şcoala 14. Prima serie de copii intrase în sala de mese şi toată suflarea aştepta cuminte, cu lingura şi cu felia de pâine în mâini, să vină ciorbiţa. „Ce serviţi astăzi, la masă?” o întrebăm pe Viţa Drăgan, bucătăreasa celor patruzeci şi ceva de suflete.

„Gata mâncarea?”

„Supă cu găluşte, pilaf cu cărniţă de pasăre, un pachet de biscuiţi şi o banană”. Ca nişte sfinţişori flămânzi, cu privirile curate, perfect ordonaţi, după patru ore de cursuri, copiii Simileascăi ne mulţumesc în cor când le urăm poftă bună. Două cadre didactice îi asistă, iar când a doua serie umple măsuţele din cantină, câţiva dintre cei mai grăbiţi sunt întorşi să se spele pe mânuţe.

Grabă mare…

„Vă este foame?” Ne privesc râzând, iar o codană cu fundiţe dă uşor din cap că „da”. În liniştea din sală, se aud doar lingurile cum caută în bolurile pline cu mâncarea aburindă.

Toată lumea aşteaptă ceva bun, nu?

În cealaltă sală, pe masa mare din mijloc, aruncate în grabă unul peste altul, ghiozdanele. În ele, cărţile şi caietele care le-ar putea schimba viaţa copiilor din Simileasca.

Cine are carte are parte şi la masă

Hăinuţe şi jucării contra formatori de formatori

Aproape 10 la sută dintre cazurile disperate ale copiilor care învaţă în Şcoala 14 din Simileasca sunt îngrijiţi, prin programul derulat din bani europeni („e prea lung titlul, nici nu-mi amintesc cum se mai numea programul”, ne spune directorul), dar moştenit de Primăria Buzău şi finanţat din fonduri locale. „E bine, dar nu e suficient”, apreciază Ion Şerban. La început, când şcoala a demarat programul, a reuşit să-i atragă pe rătăciţii din Simileasca. Dar, pe altă uşă, a pierdut sute de copii din cartier. „Aveam 900 de elevi, acum mai avem vreo 600, pentru că unii părinţi au considerat că nu vor să-şi ţină copiii în clasă cu „fiul lui ăla” sau cu „golanul ăla”. Aşa au crezut ei. Fiecare are dreptul să-şi înscrie copilul unde vrea, sau să-l transfere. Acum, ce 90, sută la sută din elevi cred că sunt romi. Jumătate dintre ei, sărmani. Părinţii, abia de se interesează de soarta lor, la şcoală. Unii spun că muncesc prin Germania, Italia… Cine ştie dacă or fi fost, ce-or fi făcut pe acolo. Treaba e că aceşti copii au nevoie nu numai de hrană. Au nevoie de haine, de jucării… Îi ţii la şcoală, le dai o gustare, o masă caldă, îi pui să-şi facă temele, dar au şi ei nevoie de altceva. Am mai strâns, cu colegii din şcoală, haine, am mai primit ajutoare, le-am dat chiar pături să şi le pună-n loc de geam, acasă…”, povesteşte, cu o grimasă de om trecut prin multe, directorul Şcolii 14. Ne asigură că a căutat să acceseze programe comunitare care să-i ajute pe elevi, dar mai toate sunt cu finanţare pentru formarea cadrelor didactice: „Ca şi cum asta ar fi problema… Suntem singura şcoală din ţară care oferă un astfel de program copiilor”. Directorul găsise, printre altele, un proiect de câteva sute de mii de euro, dar nu includea, prin parteneriat, decât vreo 15 elevi, pe termen scurt. Restul banilor? „Nu ştiu, nu vreau să spun mai multe. Ştiu alţii!”

O primă concluzie…

Ca încheiere la prima serie din reportajele observatorulbuzoian.ro, dedicate periferiilor oraşului Buzău, vă oferim înregistrarea în care, la conferinţa de presă de săptămâna trecută, primarul Buzăului, Constantin Boşcodeală, oferă, cu o siguranţă fără fisuri, speranţe miilor de sărmani ai Buzăului. Să ascultăm, aşadar…

[audio:http://www.observatorulbuzoian.ro/wp-content/uploads/2011/05/Boscodeala.Romi_.mp3|titles=Boscodeala.Romi]

Ciprian STERIAN

Sorin DINCO

Urmăriţi reportajele observatorulbuzoian.ro. În curând, despre o altă „oază de omenie” uitată între mandate, dar care atârnă greu în urnele de vot…

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.