Am avut bilete cumpărate pentru toate cele patru meciuri găzduite de București și nu știam exact la ce să mă aștept să găsesc acolo. Voiam doar să văd fotbal, să umplu niște “giga” cu poze mișto și cam atât. Știam arhitectura stadionului, știam că nu voi găsi magazine și terase așa cum sunt pe aproape toate stadioanele din Elveția, acolo unde mi-am făcut ucenicia în presă. Grupa ce urma să-și aibă cartierul general la noi și la Amsterdam nu era deloc dintre cele mai atractive, dar atmosfera din jurul acestei competiții putea schimba totul. Și a făcut-o, cel puțin în cazul meu. Cu “Nea” Vali Mocanu, colegul de redacție, printre oamenii care au aplicat să voluntarieze fără să primească vreo recompensă din partea organizatorilor, a fost ușor să aflu una-alta din culise. Și totul părea fascinant, deși se vorbea de defluirea grupurilor mari de spectatori, de direcționarea lor spre canalele de intrare mai libere, de îndrumarea de a păstra distanțarea fizică… Deci termeni tehnici, fără nimic ascuns, fără posibilități de interpretare. Doar că ajuns în stadion la primul meci am văzut că toate aceste sarcini ale “tinerilor în albastru” păreau a fi niște roluri de actori. Toți zâmbeau, toți erau binevoitori, toți ajutau, îndrumau, ofereau o mască sau un sfat. Păreau în transă, erau absorbiți total de misiunea lor, nu cred să fi văzut pe vreunul butonându-și telefonul să răspundă iubitei pe wtsp. Deși știam că au și ei grupurile lor de comunicare pe rețelele sociale, deci frecatul ecranului de smartphone putea fi o bună scuză de deconectare de la atmosfera din jurul stadionului.

Supervizorii, șefii de grup ori sectoare au avut evenimente de raportat prin stațiile radio cu care erau dotați, dar absolut nimic nu a ajuns la urechile presei. Și vorbim aici de cea românească, avidă de puțin cancan ori culoare din interiorul Arenei. Multe dintre ele probabil că nu vor ieși niciodată la suprafață, dar nu din cauza clauzelor pe care acești oameni le-au avut stipulate în contractele de confidențialitate semnate cu UEFA prin intermediul FRF, ci pentru că au înțeles că „ce se întâmplă în stadion, rămâne în stadion”. Tot la Vali mă gândesc și la ce haz ar fi făcut pe marginea unor subiecte pe care mi le-a spus cu titlu de “top secret”!

Pozele făcute de fani în zilele de meci au circulat în toată lumea, la fel și aprecierile pentru organizarea competiției. Nu vreau să sune asta ca o laudă la adresa proprietarului juridic al acestui turneu, pentru că habar n-am cine se află prin birouri, eu despre oamenii în albastru vorbesc. Cei care erau dotați cu niște mâini uriașe pentru a indica direcția porților, cei care stăteau în scaunele de arbitru de tenis/volei și vorbeau în engleză la megafoane, cei care interacționau cu spectatorii și le arătau care sunt locurile lor din tribune, cei ce înregistrau copiii cu brățări de identificare ori cei ce preluau bagajele de dimensiuni mari ale fanilor și le depozitau în containerele special amenajate de la Coubertin ori Basarabia. Tot albastrul ăsta (turcoaz mi se suflă în ureche) a adus un mare sentiment de liniște și siguranță peste tot unde putea fi observat. De la turnul de parașutism de la Maior Coravu, până la stația de la Chișinău, de la MegaMall până în mijlocul fanilor ucrainieni, macedoneni ori austrieci.

Știu că protocolul strict interzice voluntarilor să dea declarații în presă vizavi de activitatea lor “on the field” și că întrebările la care colegul Vali Mocanu s-a oferit să ne răspundă vor fi trebuit să primească acordul forului de la Nyon. Așa a fost și când am scris primele două episoade ale acestui “Jurnal”, dar evenimentul în sine au meritat din plin cele două-trei zile de așteptare ale “OK-ului”. Deci iată relatarea colegului nostru: “Au fost două luni extrem de agitate și de grele, nu mai trecusem prin așa ceva, deși viața mi-a oferit mie alte istorii incredibile de (ne)povestit. Nu făcusem servicii pentru spectatori, eu însumi fusesem spectator și acreditat media la sute de meciuri. Interacționasem cu o grămadă de voluntari pe stadioanele lumii, toți drăguți și amabili să ajute și să rezolve probleme. Lipsa mea de răbdare, datorată vârstei, binențeles, și irascibilitatea pe care o dezvolt atunci când în jurul meu se pretinde marea cu sarea, mă făceau să mă îndoiesc că voi rezista întrega perioadă de training. Doar că acum va trebui să vin cu numele Consuelei Dincă, managerul de la UEFA din departamentul SPEC, șeful meu direct, as în comunicare și manager de proiecte, pe care tot timpul am văzut-o hotărâtă să nu ne slăbească nici-o secundă încrederea în forțele proprii. De la fiecare dintre cei trei supervizori (Anca Hrab, Bianca Schuster si Andrei Craioveanu) am luat câte ceva pentru a-mi duce treaba la bun sfârșit, iar faptul că am putut comunica cu fanii din Macedonia, Ucraina și Austria pe limba lor maternă (cei opt ani de rusă + vreo 35 de școala vieții) mi-a fost de mare, mare ajutor! Apoi au fost colegii din echipa de TL, vreo 30 la număr și ale căror nume nici măcar nu le cunosc în totalitate. Cu toții dispuși să-și sacrifice zile de muncă/facultate pentru trainingurile ce păreau infinite și plictisitoare. Miile de întrebări care ne veneau în minte pentru situații dintre cele mai inedite își găseau răspuns într-o piață doar a noastră, pe un grup care a performat realmente și care va ieși cu fruntea sus după cele patru meciuri. Am ajutat mulți oameni, am avut evenimente extreme de gestionat, am avut echipe de voluntari care au alergat de colo-colo ca niște furnicuțe pentru același scop final; ca totul să fie la superlativ. UEFA spune că atmosfera trebuie să fie WOW, de neuitat, iar eu cred că am reușit să ne aducem și noi un mic aport. Spun mic, deoarece turneul final al EURO 2020 înseamnă, în primul rând, fotbal și actorii din teren. Noi, oamenii în albastru, am vrut ca fanii să-și aducă aminte și de atmosferă, nu doar de cele două penalty-uri ratate în meciul al doilea sau de prezența fascinantă a lui Andrei Sevcenko la București”.

Am atașat acestui articol multe poze frumoase ale unor oameni frumoși. Ca șef direct al meu nu-l puteam opri pe Vali să aleagă el ce i se părea perfect pentru imaginea EURO 2020, ba chiar am pus la dispoziție și arhiva mea personală. L-am rugat să facă și mențiuni cu numele unor colegi care i-au fost aproape, pentru că tot ceea ce i se întâmplă familiei sale de un an încoace putea fi prins într-un scenariu de film dramatic și nu știu de unde a găsit omul asta atâta putere să mai facă și voluntariat! Nu a vrut să laude pe cineva în detrimentul altuia, dar din poveștile lui, spuse pe acompaniament de Jägermeißter, am reținut eu că acolo i-au fost alături Bogdan, Liviu, Mădălina, Andra, Vali + Lavinia, Cristina, Cătălina, Tiberiu, Ana-Maria, Răzvan, frații “Carabină” Tănase, Puiu și Florin, Iulia și Ioana, Stefan, Paula, Smeurica ori Sebi.  E un sfârșit de poveste în epopeea oamenilor care și-au dăruit sufletul pentru ca Bucureștiul să fie perceput drept gazda perfectă a evenimentelor majore din lumea sportului

A consemnat Giorgio Ivan

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.