Ca rapidist cu vechi ancore aruncate în portul Giuleștiului am rămas fidel ideii că „decât un gol urât mai bine o bară frumoasă”. Gazetarii mai tineri și în special cei cu afinități stelisto-dinamoviste, au înțeles greșit chestia asta și i-au schimbat și forma dar și sensul. Ei zic „RATARE” în loc de bară, iar suporterii alb-vișinii zâmbesc amar citind o asemenea tâmpenie. (Hai că o iau și eu pe arătură și mă depărtez de ideea care m-a făcut să mă așez în fața calculatorului după luni bune de lehamite!)
Recentele meciuri ale naționalei și nesfârșitele comentarii ante și post dublei Israel-Kosovo au fost motivele deliciului. Două momente urâte pentru cei ce iubesc fotbalul „care se juca înainte”, dar „OK” pentru oamenii plătiți să aducă rezultate, calificări sau trofee. Mi-e și jenă să mai amintesc remizele din iunie de la Prishtina și Luzern, Doamne apăra și păzește!
Dacă, printr-o aliniere favorabilă a rezultatelor indirecte, echipa lui „Iedi” s-ar califica la EURO 2024, nu credeți că euforia performanței ar atenua(chiar șterge!) amintirile cinismului cu care responsabilii din FRF se bucurau după niște remize amărâte?
Statisticienii din domeniu vor scrie peste ani doar că România a bifat a6-a calificare la un turneu final european, componența lotului și, eventual, marcatorii golurilor din preliminarii. Norocul, non-fotbalul, lipsa de idei în meciuri du adversari mediocri, genunchii atinși de tremuratul produs de frică ori fețele crispate de emoție negativă, totul va trece în umbră. Nu în uitare, e greu să uiți asemenea coșmaruri, dar accentul se va pune pe sintagma „calificare=perfomanță”. Pentru că aici s-a ajuns în sportul românesc, din păcate. Ne bucurăm să aplicăm principiul olimpic „important e să participi” și nicidecum să facem strategii pentru realizarea unor performanțe reale, adică trofee, medalii, recorduri.
Bun, din acest context ar trebui să scoatem excepțiile frumoase numite David Popovici, naționalele de volei(„nu doar” participante la europenele de acum câteva săptămâni), tenis de masă ori legiunea doamnei Lipă din sporturile nautice.
Deci, să revenim la fotbal, căci e un fenomen cu mai multă vizibilitate și emoție decât toate celelalte sporturi la un loc. Vorbim deja de o afacere cu investiții de miliarde, achiziții și salarii de zeci, chiar sute de milioane, de publicitate, drepturi de imagine ori pariuri. O mașinărie infernală care aduce emoție până când echipa X deschide scorul, apoi face pe dracu-n-patru(dacă nu chiar în paișpe) să ardă timpul rămas până la fluierul final. Nu contează că se freacă menta, că se pasează doar lateral și înapoi, că se simulează faulturi și dureri mai ceva ca în „greu de ucis” și „Misiune imposibilă” la un loc, că respectul pentru adversar, public ori deciziile arbitrilor este zero.
Adepții jocului frumos, cel „de dinainte”, vor pleca din stadion(sau vor închide televizoarele) jenați de cum s-au obținut cele trei puncte, în timp ce înfometații de rezultate pozitive vor flutura steaguri și fulare pe străzile orașului. La fel cum va fi și în cazul antrenorilor de non-fotbal, ai atârnătorilor de 1-0 și 30 de minute de joc efectiv, de suporteri care plătesc bilete din ce în ce mai scumpe pe stadioanele lumii doar pentru a se afla în același spațiu-timp vreo 90 și ceva de minute alături de nume faimoase(hm, un termen relativ) și în nici un caz să-si mai susțină favoriții, să aplaude faze de joc ori momente de magie. Apoi poze, clipuri, postări în social-media de la evenimentele respective. Cum altfel pot să îmi explic faptul că în MLS, campionatul Statelor Unite+Canadei lumea merge la meciurile echipei lui Messi și este în extaz la orice atingere de balon a argentinianului? Chiar dacă aici vorbim despre niște suporteri ai unor cluburi din L.A., Nashville, Atlanta și așa mai departe, iar acestea sunt bătute la foc automat de cea mai slabă trupă a competiției până la debarcare actualului campion pe nisipul fierbinte al Floridei.
Anul trecut, într-un interviu (n.r.-film aflat încă în arhiva ziarului nostru) pe care profesorul Gabriel Ibriș l-a acordat subsemnatului, este întrebat dacă pe copiii de la club îi învață să simuleze, să țipe, să se zvârcolească în iarbă indiferent de intensitatea unui fault suferit. Deci să trișeze pentru a-și atinge scopul imediat, victoria într-un meci(uneori chiar și un punct este la fel de prețios). Mi-a răspuns că președintele unui club ce-l va angaja să antreneze o anumită echipă nu-i va semna ștatul de plată dacă ai lui au avut 70% posesia, 100 de driblinguri reușite, 20 de șuturi pe poartă și 4 bare la fiecare meci. „Un 1-0 urât e de preferat oricărei înfrângeri cu 3-4 și gol primit în prelungiri. Meciul va fi frumos doar pentru spectatorul neutru . Iar eu voi fi considerat un antrenor slab pentru că nu am știut să țin echipa bine betonată în jurul careului propriu în ultimele 10-20 de minute de joc când conduceam cu 3-2. În schimb eu îi îndemn pe băieți să profite de fiecare posesie pentru a ataca și a înscrie și golul cu numărul 4”
Cam la fel era și cu Dna Petrescu la CFR și cele cinci titluri consecutive. Iar azi(deocamdată) la fel stau lucrurile cu antrenorul „Iedi” și ai săi jucători aducători de puncte după meciuri greu de privit, greu de acceptat, greu de înghițit fără o greață infinită.
Vali Mocanu
[…] Afla mai multe despre aceasta stire [CLICK AIC] […]