V-am zis că am avut o perioadă în care mă plimbam în perimetrul Piemonte-Lombardia așa cum aș face-o la mine în cartier? Dar nu acolo, în Asti, orașul unei cunoscute mărci de vin spumant, l-am cunoscut pe Nicu Mânzală, pe care noi îl strigam “Schmeichel” atunci când apăra poarta Petrolului Berca și apoi a Gloriei Buzău, nuuu!

Acolo l-am găsit după ce aflasem că s-a lăsat de fotbal pe la vreo 25-26 de ani, alegând să plece la muncă în Italia. Muncă însemnând muncă, nu ciordeală. Omul era deja un mozaicar cu pretenții în zona aia, învârtea “elicopterul” de numa-numa! Și ăla e greu, e masiv, e nevoie de brațe, de mijloc și de genunchi de fier să-l poți stăpâni pentru a da formă și lustru unei pardoseli de mozaic! Un copil de mare caracter pe când juca fotbal, enervant de respectuos uneori, la fel l-am găsit și la San Damiano. Apoi am aflat că s-a căsătorit cu Ana, o ragazza din Polonia, și ea la muncă acolo, iar acum au împreună doi băieți, Manuel și Alexandru, care spera să joace într-o zi la Juventus, echipa visurilor pentru orice copil din provincia aia.

“Vorbesc foarte rar cu foștii colegi de generație de pe la echipele unde am jucat. Distanțele sunt lungi, anii au trecut, toți suntem prinși cu grijile zilei de azi și mâine. La ora 21-22 ți-ai terminat treburile și vrei să te uiți la un film cu familia, să mai afli cu ce s-au ocupat cei mici în timpul zilei, să-ți răsfeți soția cu o cutie de bomboane pe care ai ținut-o ascunsă în torpedo-ul mașinii. La ora aia e imposibil să te apuci să cauți prin agenda telefonului, pe profile de Facebook și să încerci să contactezi oameni care au făcut parte din trecutul tău, din viața ta! Nu e timp de așa ceva, iar zilele trec, la fel lunile și anii. Normal că mi-ar plăcea să-mi programez în fiecare an o săptămână în care să mă întorc acasă, la Buzău, să-mi revăd mama, sora, prietenii, dar viața se derulează rapid, mult mai rapid de cât ne-am dori noi să se întâmple. Așa că acum mă ocup de puștii mei de 15 și 12 ani, încerc să le ofer tot ceea ce mi-aș fi dorit să am eu la vârsta lor. Călătorim o dată, chiar de două ori pe an prin Europa, am învățat și poloneza, limba soției mele, am devenit biker și-mi iubesc motocicleta de parcă e prima femeie a vieții mele…”, iar Schmeichel ar tot vorbi, dacă l-aș lăsa s-o facă.

Mi-a trimis multe poze, fac acum o selecție la sânge cu ce să postez. Ideea e că mi-a făcut o infinită plăcere să-l regăsesc după vreo 14-15 ani. El p-acolo, eu prin lume… Ben ritrovato, fratellino!

Vali Mocanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.