Capul sus și pieptul în față!

0
98

Ca nație, ca prejudecăți ori educație, generațiile născute în anii ’60-’80 au multe tare. Avem, de fapt, că și eu mă încadrez undeva la jumătatea acestei perioade istorice. Nu știu cine, cum ori în ce fel, dar până pe la începutul anilor 2000 eram absolut convins că suedezii, francezii, nemții ori americanii, ca să nu mai zic de japonezi, sunt ființe superioare, parașutate aici de pe alte planete ca să ne învețe pe noi, abia ieșiți din ceața comunistoidă și novo-democratoidă cum să ne trăim umilele existențe. Și nu sunt singurul tâmpit, oameni buni! Am călătorit pe cinci continente, am arătat pașaportul la sute,mii de controale de frontieră/vamă și am văzut conaționali care se dădeau la o parte dacă, un pic din lateral, apăreau niște occidentali. Le făceau loc să treacă în fața lor la cozile din aeroporturi, la tonomatele de cafea sau la birourile de schimb valutar. Auzeam replici de genul “lasă-i frate să treacă, ăștia sunt jmekeri, nu vezi că au pașapoarte englezești?” și declanșam zeci de reacții de rebeliune strâmbându-mă vizibil sau doar în sinea mea de prostia etalată de românismul impregnat în noi.

Totul a durat până pe la vreo 30 de ani și după ce văzusem tot ce se putea vedea într-un orizont apropiat pe o rază de 2-3000 de km în jurul Bucureștiului. Mi-am dat seama că gândesc eronat, “că și ei e tot oameni, că tot două picioare are” și că prostia, ignoranța, incultura sau obrăznicia sunt atribute generale ale speciei umane, nu doar caracteristici de bază ale românului obișnuit. Și am început să mă întrec cu “supraoamenii Occidentului”, posesorii de pașapoarte care nu suportă cozile. Nu sunt singurul care a declanșat această revoluție interioară. Avem acum o noua generație, cea născută în anii ’90, care învață, muncește, trăiește prin toată lumea, din New York la Sydney, din Roma la Berlin, din Dubai la Madrid. Ca să trec în domeniul meu “suntem peste tot acasă”.

Copiii ăștia de la Naționala U21 au dezvoltat lipsa complexelor la o vârstă la care să-și permită să viseze orice. În fotbalul nostru mustește o mediocritate și-o lehamite care nu ne dă dreptul să avem țeluri prea înalte, atingerea grupelor în cupele europene a devenit un fel de “hai că vin americanii” de acum vreo 60 de ani, când ne năpădise ciuma roșie. Nici-o secundă nu îmi permisesem să mă gândesc că am putea bate Croația, primul adversar de la EURO, despre Franța și Anglia nu vorbeau decât cifrele, iar mie îmi era suficient. Drept exemplu, iată că unul dintre fundașii care nu au produs mari emoții la acest turneu final,( glumesc binenteles, că omul și-a dat autogol în min. 95 făcând francezilor un cadou nesperat) și mă refer la Wan-Bissaka, cu un sezon anterior excelent la Crystal Palace, pleacă la United pentru 60 de milioane. Adică exact cât valorează întregul lot pregătit de Mirel Rădoi în ultimul an! Asta înseamnă pur și simplu că e fantastic, că zboară, că intuiește traiectoriile dezvoltate de atacanții adverși cu 3-4 mutări mai devreme? Să fim serioși. Primul criteriu e cel al pașaportului, apoi vin celelalte, iar acest apărător britanic poate că este și un om de calitate, un copil bun, muncitor, respectuos, care ajută babele să traverseze la semafor. Habar n-am, nici-o cafea nu am băut împreună și nici nu cred c-o să se-ntâmple în secolul ăsta.

Și uite-i pe ai nostri, cu Pușcaș, Radu și Hagi în frunte, cum se luau corp la corp cu nații de 100 de ori mai talentate, mai apreciate și mai respectate în fotbal decât a noastră. Fără absolut nici-o teamă ori complex, am dominat grupa și am scapăt printre degete doar un egal contra Frantei, deși faza de penalty-VAR din min. 18 nu ar fi trebuit să producă dubii în capetele celor ce stabileau corectitudinea acțiunii lui Alex Cicâldău. Iar despre ceea ce s-a întâmplat în semifinală… Offf, s-a discutat deja prea mult, iar eu am avut aceeași opinie, indiferent cine m-a întrebat: am intrat pe vârfuri în repriza a doua, clar. Prea îi dominasem pe nemți într-o manieră pe care ei încă n-o întâlniseră la această competiție, iar încrederea în forțele proprii ne-a orbit vizavi de ce-ar fi putut adversarii nostri să scoată din pălărie. Finala contra Spaniei ne-a demonstrat încă o dată că „nici germanii nu e chiar așa dați dreaqu”, ba din contră, îi bați de le sună apa în cap dacă ești organizat timp de 90 + câte minute o mai fi nevoie, dacă ești lucid tot acest timp și nu te ia amețeala de la înălțimea unei performanțe aproape imposibil de visat cu 2-3 săptămâni în urmă.

Tot respectul meu pentru ceea ce s-a muncit în cadrul echipei, dar și în preajma ei! Jucători, antrenori, oameni din federație, toți au fost acolo cu un strop de sudoare, inspirație și inima, iar eu sunt mândru că am lucrat în preajma lor în tot acest timp!

Vali MOCANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.