Aseară, pe adresa redacţiei, am primit un mesaj din partea lui Cătălin Ionuţ Lupu. Marcat profund de dispariţia tragică a profesorului şi scriitorului Gheorghe Ene, sufletul Şcolii Căldărăşti, Pogoanele, cititorul nostru ne-a rugat să-i găzduim în paginile observatorulbuzoian.ro, un cuvânt de adio chiar în ziua în care fostul lui profesor şi mentor fusese înmormântat.
Citiţi şi articolul Scriitorul și profesorul buzoian Gheorghe Ene a murit în această dimineață
Cătălin Ionuţ Lupu – Ultima Verba
Aş vrea să nu fi dat niciodată peste cuvinte. Mă văd în faţa
mamei lui, întrebat simplu de tot, omeneşte, cu lacrimi de crematoriu
creştin: „Unde e băiatul meu, în ce cărţi şi reviste l-aţi dosit?”.
Marin Ifrim
Încerc să îmi amintesc unde l-am cunoscut pentru prima oară pe Domnul Gheorghe Ene și tot ce îmi apare în minte este imaginea unui om simplu mergând abătut pe stradă, îmbrăcat cu un sacou cenușiu și având în mână o geantă diplomat. Un prieten din imediata vecinătate mă lămurește cu privire la identitatea sa: „Cum? Nu știi cine este? Este scriitorul și profesorul Gheorghe Ene. Am o carte scrisă de dumnealui acasă”. Aveam 14 ani și nu știam că destinele noastre se vor întretăia, nu am avut în acele clipe darul premoniției. Cât mi-aș dori să pot întoarce timpul…
Suntem în 10 mai 2011, iar în urmă cu zece minute am fost sunat de bunica mea. De dimineață, a sosit la poarta casei din Pogoanele, județul Buzău, o vecină cu ochii în lacrimi anunțând-o că Domnul Profesor, așa cum îmi era îngăduit să îi spun, de fiecare dată când ne întâlneam, domnului Ene, fusese găsit mort în somn, în urma unui atac de cord. Aprind repede calculatorul și fără a putea crede că așa ceva s-a întâmplat, pornesc să caut pe internet orice cuvânt despre tragica veste. Găsesc pe website-ul www.liviuioanstoiciu.ro, următoarele cuvinte: „A mai murit un optzecist: prozator textualist, poet, publicist – Gheorghe Ene (buzoian, asemenea lui Gh. Iova, de aceeaşi vârstă, născuţi în 1950; de altfel, în tinereţe au fost nedespărţiţi, aş putea să cred că textualismul s-a inventat în boema celor doi buzoieni la Bucureşti, pe filiera franceză, amândoi fiind absolvenţi de franceză; spre deosebire de Gh. Iova, care a rămas în Bucureşti, Gh. Ene s-a retras în judeţul natal, la Buzău).
Gheorghe Ene a fost găsit mort de mama lui după ora 3 din dimineaţa de azi, în casa bătrânească, într-un sat din judeţul Buzău, Căldăreşti, comuna Pogoanele, mi-a spus la telefon, amărât, scriitorul Marin Ifrim din Buzău. Mi-a trimis şi un e-mail: «Mă simt rău de tot. A murit Ene şi zbârnâie telefoanele. E ca şi cum l-aş fi avut pe inventar. Urlă presa. Mi se cer fel de fel de vorbe. Acum închid telefoanele şi calculatorul. Nu vreau să mai ştiu de nimic. Sunt iritat. Gică a murit în somn. E aici un fel de echilibru, el, ăl care era viu şi erectil tot timpul, şi-a adormit scrisul şi cuvântul. Aş vrea să nu fi dat niciodată peste cuvinte. Mă văd în faţa mamei lui, întrebat simplu de tot, omeneşte, cu lacrimi de crematoriu creştin: “Unde e băiatul meu, în ce cărţi şi reviste l-aţi dosit?”. Mâine, pe la ora prânzului, Gheorghe Ene va fi dus la groapă. Încă ne adunăm. E doliu autentic în literatura buzoiană. Strângem bani pentru coroane. Sper că Gică Ene nu vede chestia asta, ne-ar da cu florile peste capete. A murit un înger murdărit de societate, de breaslă, de prieteni. Am pe birou o “diplomă de excelenţă” acordată lui Ene acum vreo doi ani, pentru întreaga sa activitate literară. Am rămas cu ea. Nu l-a interesat. Mă opresc aici. Nu prea ştiu să plâng”.
Mă opresc și eu din citit iar cuvintele ce descriu această moarte îmi produc un sentiment de gol, de rece, mai rece decât moartea în sine. Însăși epitaful lui Alexandru Vlahuță: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”, teama de a nu ne mai vedea niciodată, îmi strecoară în inimă durere. Cu sufletul încărcat scot dintr-un sertar, ultima carte publicată a Domnului Profesor pe care o am, Texte de dincoace, apărută în 2007. Preț de câteva clipe privesc fără putere de înțelegere, coperțile ei. Ieri noapte, în jurul orei la care Domnul Ene a murit, coincidență stranie, am căutat înfrigurat în bibliotecă volumul de versuri, recitind mai multe poeme, printre care și poemul 7, dedicat scriitorului Constantin Stan, poem care a făcut deliciul unei mici adunări de la cafeneaua Muzeului Literaturii Române, în urmă cu câțiva ani. Evenimentul s-a desfășurat atunci în cinstea Domnului Profesor și, deși nu eram un public foarte numeros, cu toții am petrecut acea seară într-o atmosferă de sublimă visare, cu acorduri de chitară pe fundal, iar vocea Domnului Ene, răsunând emotivă într-o evocare unică, tranșantă a unor vremuri apuse dar totuși vii în conștiința celor care le-au trăit și împărtășit nefericirea:
”7 e un număr prim/ E primul pe care îl pun/ înainte de 1./ Nu înainte de Unul./ Nu înainte de Totul./ Înainte de toate/ numerele care ar sugera/ cuiva că nu știu ce/ se mai poate./ E numărul facerii lumii/ după lumina din Cuvânt./ E numărul desfacerii mele/ de întunericul/ care mă pândește în gând./ E singurul care/ nu vine la rând./ Singurul care îmi sare/ deodată în ochi./ La care m-am oprit azi, 7.07.1971, orele 7.07,/ înainte de a mă opri/ din cuvinte/ și din imaginarul meu mers/ înainte./ E numărul care mă scoate/ din orice enumerare/ și mă aruncă/ la număr/ să pun și eu/ la nu-știu-ce/ un umăr./ E ultimul număr sub soare./ El, primul! (…)”
Întâlnindu-mă cu Domnul Ene după o perioadă la Piața Romană, într-o pizzerie care acum nu mai există, am împărtășit reciproc mâhnirea că nu apăruseră mai mulți oameni de cultură la acea întâlnire. Încă de atunci, boala și oboseala îl deranjau. Dar în ciuda atât a sănătății, a răutăților și a indiferenței celorlalți, tot timpul lupta pentru a descoperi tineri scriitori, tot timpul ajuta, încuraja, sfătuia, iar adeseori acest lucru îl făcea plătind prețul suprem: prin sacrificiul de sine. Nu mă simt suficient de demn să vorbesc despre a sa viață așa cum nu mă simțeam suficient de demn în trecut, în a-i fi unul dintre elevii preferați, o forță uriașă emana personalitatea sa modestă și eram atât de covârșit, încât uneori nu făceam altceva decât să îl ascult pierdut între cuvinte și timp, între viitor, prezent și trecut. Pentru a ilustra sacrifiul imens pe care îl depunea în vederea ajutorării tinerei generații aș vrea să amintesc numai ajutorul pe care eu l-am primit la apariția volumului de versuri Adolescent de-a gata, carte pentru care a scos din buzunarul propriu bani pentru a putea fi lansată, carte de pe urma căreia editura pe care a înființat-o în toamna lui 2007, editura Ceea Ce, nu a avut niciun câștig material inconmensurabil așa cum unii au putut susține. Dorea, iar aici citez din discursul avut la lansarea cărții, ca această carte să fie „un deschizător de drumuri ale debutanților, dintr-o colecție de cărți numită Prima Verba, adresate tinerilor scriitori, luând ca material textele prezentate în paginile revistei (aici făcându-se referire la revista identității școlii din Căldărăști, Dincoace de pod)” și urmărea îndeosebi acele texte care după ce sunt citite, continuă „către o progresie încheiată în cititor, determinându-l să recitească textul, iar recitirea textului este pariul câștigat sau nu, al oricărui scriitor cu cititorul”. ”De multe ori, sunt împinși în față, atunci când se fac ierarhizări, asocieri, printre tinerii ultimei generații, cei care folosesc un limbaj trivial iar mie mi se pare că acest lucru este o deturnare a lirismului. Eu am simțit printre copiii care scriu noua literatură, că se naște o altă sensibilitate estetică, dar această sensibilitate estetică nu se situează la nivelul vocabularului sau la nivelul sintagmaticii. Percepția lumii s-a schimbat datorită mutațiilor teribile care s-au produs în sensibilitatea umană datorită ultimelor revoluții tehnologice”.
Domnul Ene devenise pentru satul Căldărăști și pentru comuna Pogoanele unul dintre acei neosteniți pescari, ce își aruncă undița aici, într-un sat acolo, cu speranța de a descoperi talente. Privind numai din această perspectivă, ar trebui să aducem un elogiu Domnului Ene, fără a mai vorbi de contribuția imensă adusă optzecismului, literaturii noastre, prin intermediul textelor sale. Din păcate, nu i s-a acordat în timpul vieții, acestui om deosebit, meritul cuvenit și mă declar neputincios să îmi imaginez o lume a Căldărăștilor, a Pogoanelor, a Buzăului, fără Domnul Gheorghe Ene. Am dorit prin aceste cuvinte să aduc mai aproape perspectiva, onoarea și iubirea unuia dintre copiii care l-au cunoscut. Voi păstra într-o memorie vie, într-o memorie eternă, amintirea dumneavoastră Domnule Profesor. Dumnezeu să vă odihnească în pace!
Cătălin Lupu
P.S. Am discutat cu un elev care mi-a mărturisit că nu ştie cauza decesului. Tot ce auzise vorbindu-se este ca a murit „in somn”. La înmormântare au participat elevi de la Liceul Teoretic Pogoanele şi respectiv elevi ai şcolii din Căldărăşti, iar slujba s-a ţinut cu un sobor de patru preoţi, doi din Pogoanele, unul din Căldărăşti, iar un al patrulea ar fi un fost elev al domnului Ene, devenit preot. Cortegiul a oprit pentru a ţine cuvântări atât la Şcoala Căldărăşti cat şi la liceul din Pogoanele. Am ataşat prima poză în care suntem la lansare, eu, domnul Ene şi domnul Marin Ifrim, în faţa Bibliotecii Pogoanele, unde a avut loc lansarea; a doua este din interiorul bibliotecii, a treia nu este prea clară, dar este din seara în care domnul Ene a recitat poezia 7 la Muzeul Literaturii Române şi poate fi de ajutor. Nu dispun de alte poze şi sper ca toate acestea să vă ajute.
domnul sa te odihneasca in pace,gigi.cu tristete,un fost coleg.