Cele aproape șase luni petrecute în America de Nord la începutul acestui an au prilejuit o mulțime de contacte cu membri ai comunității românești din zonele New York, Baltimore, Washington DC, Los Angeles și San Francisco. Aici am fost găzduit de familii de români după ce semnalam pe grupuri din social-media că voi fi prin preajmă și că mi-ar prinde bine o noapte-două de cazare mai ieftină prin zona respectivă, unde urma să vizitez stadioanele ce găzduiau meciuri de Mondiale. Așa se face că Floriile le-am petrecut în Baltimore, ziua nevestei la San Francisco, Paștele în Capitală, ziua mea de naștere la Niagara și pot continua la infinit…
Multe povești am auzit! Zeci de ore de înregistrare cu oameni care și-au deschis sufletele în fața unui străin și i-au povestit viețile. Unele sunt deja on-line, cu alții încă “negociez” publicarea unor articole despre ceea ce înseamnă azi “visul american” pentru ei.
Și iată-mă invitat la masă, într-o zi de mai, de o mamă singură. Brașoveancă la origine, patru copii în casă, mărișori deja, între 8 și 19 ani. Știa de mine de la fratele ei, unde fusesem pe la finalul lui martie (abia revenit după trei zile de Tokio și-o săptămână de Shanghai de credeam că nu-i nicio mâncare mai bună pe lume decât tăițeii și orezul rătăcite printre bucățele de carne de pui sau porc). Încerc să țin moralul sus. Povestea Lămîiței Tica, căreia în familie i se spune Crina, așa cum a impus nașa ei de botez, este una tristă. Iar necazurile ei sunt departe de a fi la final, chiar dacă pare bizar pentru noi, cei de dincoace de Atlantic. Dar mai bine s-o lăsăm pe ea să ne explice, înțelegem mai bine dramatismul și durerea dacă îi ascultam vorbele și tremurul vocii. Și lacrimile.
Reporter: Am stat un pic pe gânduri dacă să accept să vin la voi zilele astea cât voi merge să vizitez Boston, zău! Mamă singură… Ce naiba caut eu acolo? Și apoi mi-am zis că mai bine cu voi, decât să scot aproape 1000 de dolari din cont pentru cheltuielile mele cu casa, masa și alte alea…
Lămîița (râde. Și copiii.): Pragmatic. E bine să fii așa dacă nu ești unul dintre ziariștii pe care-i vedem aici pe la televizor și stau prin studiouri cu aer condiționat în costume de mii de dolari și trei-patru asistenți pe lângă ei care să le îndrepte cravata și să le formuleze întrebările.
R (către copii): Cum sunteți? Pareți bine, sănătoși, cuminți?
Și două minute nu s-a mai oprit nimeni din râs. Că eu îi văzusem cuminți în cele două ore de când intrasem în karma lor și mâncasem o înghețată în curtea din spatele casei…
Lămîița: Sunt niște copii ca toți ceilalți. Cei mari deja cu gânduri de dragoste, cei mici mai mult spre joacă. Na, sunt OK. Ne mai certăm, că eu merg la muncă și ei trebuie să-și facă singuri programul zilnic de școală cu teme, mâncare, haine și tot așa, dar trecem cu bine prin toate. N-avem de ales. Trebuie s-o facem.
R: Aici urma întrebarea pe care n-am pus-o când ne-am auzit ieri la telefon. Tatăl copiilor de ce nu este cu voi?
Lămîița: Nu știu dacă e o regulă generală, dar cred că e chestia aceea de-i spun psihologii “criza bărbatului de 40 de ani”. Când își dă seama că îmbătrânește, la fel și femeia de lângă el, că responsabilitățile de acasă nu-i mai dau timp pentru ceea ce l-a format mama-natură, adică un vânător și un hoinar cu nasul în vânt. Și atunci pleacă după prima căprioară pe care o găsește disponibilă pe Instagram sau Tiktok. Așa și cu al nostru.
R: Voi aveți toate documentele în regulă aici? Nu vă este frică de ceea ce reprezintă acum ICE, poliția de emigranți ilegali?
Lămîița: Avem și nu prea. În sensul că dacă autoritățile fac liste cu străinii pe care nu îi mai vor, atunci „green card”-ul nostru este complet inutil. Deportare, expulzare, nici nu știi cum să-i zici. Și pleci în țara de origine. Doar că noi nu avem nimic în țară, în România adică. Dacă s-ar întâmpla, Doamne ferește!, să intrăm în listele alea, am fi complet distruși. Fără nicio exagerare. Am merge în România ca într-o țară străină și am încerca să ne adaptăm, să o luăm cumva de la zero.
R: Mă gândesc cu groază la cum ar fi să mergeți să vă faceți acte, casă de închiriat, înscriere la școli, Dumnezeule!
Lămîița: Astea ar fi ultimele griji. Părinții mei sunt medieșeni, eu sunt născută acolo, dar nu mai avem nicio rudă în viață cu care am avea un contact. Acum o lună-două a murit ultima mătușă din partea tatălui meu. După ce m-am născut eu și Remus, fratele meu care te-a găzduit de Paște, ai mei s-au mutat la Brașov, în Ghimbav mai exact, la țară. Eram singurii țigani din tot satul, jur! Poate ți-a spus tatăl meu când stăteați de vorbă la masa noastră de familie, v-am văzut foarte apropiați și prinși în diferite subiecte. Ei bine, să fii singura barză într-un câmp de privighetori, sau singura familie de ciori într-o comunitate bine închegată de români și sași, mmmm, al naibii de complicat.
R: Sună urât asta cu ciorile…
Lămîița: Știu, dar nu suntem văzuți decât ca niste rebuturi. Nici măcar cetățeni de mâna a doua nu suntem. Gunoaie, așa ne spuneau mulți oameni din zonă. Deși suntem curați, ne spălam, folosim săpun, șampon și periuță de dinți… Nu știu cum e la tine la București, dar la Brașov e o mare catastrofă.
R: Sunt din Buzău și avem și noi două cartiere, doua comunități mari de țigani în zona noastră. Sincer, eu sunt mai tolerant, am văzut deja peste 80 de țări și am cunoscut toate rasele pământului. Dar știu că se vorbește tare și urât împotriva țiganilor, asta e clar. Și nici conducătorii politici sau autoritățile locale nu fac nimic să schimbe percepția asta.
Lămîița: Corect, asta e o problemă. Tatăl meu a fost bătut de câteva ori de niște oameni din sat care și-au pus cagule pe cap, geamurile casei lui erau sparte cu pietre aproape în fiecare săptămână, noi la școală eram așezați izolați în ultimele bănci ca nu cumva să se ia la ceilalți copii. Ce să se ia? Culoarea? Accentul? Și uite cum părinții mei au luat-o efectiv razna și s-au tot mutat de colo-colo fără să-și facă un loc al lor. Suntem cinci frați cu patru locuri diferite de naștere: Mediaș, Brașov, Polonia și Franța. Acum suntem toți aici, în Statele Unite, iar România este o țară străină pentru noi toți. Dacă ar fi să plecăm cumva acolo (forțat adică) ne-am simți ca în Portugalia, Olanda sau Australia. Țara noastră de origine ne eliberează doar actele, atât. Cărți de identitate sau pașapoarte, în rest absolut nimic. Când am cerut ajutorul Poliției în 2017 (venisem în țară la înmormântarea unuia dintre bunici), după ce ne-au spart geamurile casei pe care o închiriasem și apoi ne-au scos în bătaie de acolo și aruncați în stradă, oamenii în uniformă au dat din umeri “voi nu știați la ce riscuri vă expuneți? Cum adică să mergeți la bar să beți cafea și să mâncați tort?” Copiii au mers la psiholog în următoarele 3-4 luni până ne-am strâns bagajele din nou și ne-am mutat în alt oraș, iar mai apoi în altă țară. Catastrofal a fost.
(Vanessa, fata cea mai mare, îl ținea strâns de mână pe Ruben care plângea. Un băiețel de 5 ani pe atunci, acum 12, scos cu forța din casa părinților, cu toate plățile la zi, doar pentru că vecinii erau niște rasiști de cea mai joasă speță.)
R: Nici nu știu dacă am cuvinte potrivite să vă încurajez. Eu sunt un tip vesel de felul meu și interacționez bine cu copiii pe unde merg pe la diverse competiții sportive. Dar acum mă simt al naibii de mic și de vinovat.
Lămîița: Ne-am obișnuit să judecăm fiecare om după caracterul lui. Despre tine știam că ești un român “open mind” cu mintea deschisă încă de când ai fost la fratele meu. Așa că știam că o să revii în zona Boston ori Philadelphia și că noi o să-ți oferim toate condițiile să te simți bine și confortabil. Dar România, pentru mine și familia mea, este un infern. Rămâne un teritoriu interzis și sălbatic, copiii mei îi spun “badland”, iar eu nu pot să-i contrazic după câte am avut acolo de suferit. Săraca mama, nu ne lasă să spunem prin ce a trecut și ea când au făcut plângere că tata a fost bătut, offf!
R: Bine, povestea voastră e tristă când ne raportăm la țara de origine, vorbiți puțin spre deloc românește, aici mă refer la copii cei mai mici, iar dacă v-aș întreba ce înseamnă pentru voi acasă…
“America, clar”. Și s-au înviorat cu toții, iar în cinci minute Raul, vecinul mexican de alături, ne aducea un platou cu carne făcută la grătar. Își asumase și el rolul de gazdă când a aflat că pe strada lor va veni un jurnalist din România interest de fotbalul ce urma să se joace la Mondiale.
Text și foto: Vali Mocanu și Sebastian Radu
