Reporter: Aţi spus că înainte de ’89 erau mai mulţi generali decât sunt astăzi. Erau şi mai multe femei general?
General: Nu, nu au fost femei general. De aceea, poate, pentru mine este o onoare deosebită şi poate nu sunt cuvintele suficiente să exprim ceea ce simt eu cu adevărat. Sunt pătrunsă de acest lucru. Nu m-am gândit niciodată în viaţa mea că voi ajunge general. La 18 ani, m-am hotărât să mă fac medic militar. Pur şi simplu aşa am simţit. Am ştiut că se poate intra la medicină militară, chiar fiind fată şi civil, adică fără să fac liceul militar. Probabil a fost un declic. Am zis, dintr-o dată, eu acolo mă duc, împotriva părinţilor mei, pentru că nu aveam tradiţie militară în familie, fiind dintr-o familie destul de conservatoare, care au spus, „Nu”. „Cum, tu, fata noastră, să te faci militar? Nu există aşa ceva la noi. Nicicum”. Cu toate astea am simţit clar că asta voi face. Cum spunea Napoleon: în raniţa fiecărui soldat este bastonul de mareşal. Se pare că a fost valabil şi la mine. Acest lucru mă onorează extraordinar de mult pentru că, aşa cum am spus, nu înseamnă numai că tu ţi-ai făcut datoria şi că poate ţi-ai făcut bine datoria şi ai făcut nişte lucruri bune, dar trebuie să recunoască şi cei din jurul tău, societatea, trebuie să recunoască conducerea ministerului, conducerea ţării. Pentru mine este un lucru absolut deosebit.
Reporter: Dar când eraţi mică simţeaţi o pasiune aparte pentru această disciplină militară. Vă jucaţi mai degrabă cu puşca decât cu păpuşi?
Florentina Ioniţă-Radu: Ceea ce pot să vă spun e că eu sunt un om foarte bine organizat. Dulapurile mele sunt foarte bine aliniate, toate puse la locul lor, asta a fost dintotdeauna, deci totdeauna am fost foarte bine organizată. Când intru într-un loc, ştiu foarte bine cum trebuie făcut acolo, cum trebuie organizat. Apoi, mi-a plăcut sportul şi l-am practicat intensiv din clasa a V-a până în clasa a VIII-a. Nu aş putea spune că mi-a fost alterată partea de feminitate, dar în acelaşi timp sunt foarte rigurosă şi ţin mult la disciplină. În momentul în care m-am hotărât să vin la armată, l-am avut reper pe doctorul Morgoş, care, în momentul respectiv, era medicul şef al comisariatului din Buzău, ulterior a devenit directorul medical al Spitalului Militar Central. L-am cunoscut prin intermediul dirigintei mele, care mi-a zis: „Dacă vrei să mergi la medicină militară, hai să vorbeşti cu domnul doctor”. Şi domnul doctor mi-a spus ce se poate face şi ce perspective sunt. M-a cucerit, mi-am dat seama că pot face ca medic militar alte lucruri decât aş putea face ca medic civil şi pentru mine a fost primul contact cu medicina militară – colonel Constantin Morgoş care, ulterior, a fost directorul medical al spitalului.
Reporter: Ce înseamnă că puteţi face mai multe decât un medic civil?
Florentina Ioniţă-Radu:.Pe lângă medicina pe care o faci în mod normal, mai e şi componenta operaţională – n-aş vrea să spun vorbe mari -, de patriotism, simţi că eşti mai aproape de ţara ta, că poţi să faci nişte lucruri atunci când sună goarna, cum spunem noi, să fii în linia întâi, să faci nişte lucruri suplimentare, să fii… pe front. Cred că este o chestie de a participa mai mult, de a face mai mult într-o disciplină riguroasă. Nu mi-a plăcut să mă limitez la puţin. Mi-a plăcut să fiu eu omul activ, adică să vină la mine totul. Faptul că tu mergi să îngrijeşti un rănit, adică o medicină care este mult mai aplicată, mult mai reală.
Reporter: Aşadar iubind ordinea şi disciplina aţi intrat fără teamă într-o lume dominată de bărbaţi.
Florentina Ioniţă-Radu: Da, nu am avut teamă. După ce am terminat examenul, care a fost greu, pentru că erau 20 de locuri, şi nu 100 ca la civil, după acel moment de exuberanţă, am primit acasă înştiinţarea că trebuie să ne prezentăm să ne ia măsurile pentru haine. Apoi, a venit convocarea. Era un lucru pe care nu-l cunoşteam şi nu aveam decât 18 ani. Convocarea aceea de la sfârşitul liceului, în care am stat departe de casă, în care ne trezeam dimineaţa, trăgeam cu arma, ne-a pus să săpăm şanţ cu lopăţica sau să spălăm un şanţ, să alergăm şi să ducem raniţa în spate, cu masca pe figură şi altele. În fiecare an aveam o lună de convocare. Mi-am dat seama că, deşi eram tânără, se restrângea libertatea, dar după aia am înţeles că aşa trebuie să fie, pentru că nu poţi intra într-o structură militară fără o pregătire specială. Spitalul Militar este o persoană dragă, nu îl simt ca o înşiruire de clădiri, este personalizat. Intrarea în spital a fost pentru mine un moment deosebit şi am ştiut atunci că trebuie să fac ceva pentru spitalul ăsta. Am intrat prima dată ca studentă. A fost un moment deosebit, am simţit că aparţin acestui spital.
Reporter: În familie sunteţi tot general?
Florentina Ioniţă-Radu: Apropo de familie, aş vrea să spun că nu reuşeam să fac ce am făcut dacă nu aveam o familie care să mă susţină extraordinar de mult, adică soţul meu şi, mai de curând, băiatul meu care are 18 ani şi care este un tip foarte organizat. Ei mă susţin tot timpul. Eu de mulţi ani ajung acasă la 7 – 8 seara şi sincer nu prea mai apuc să fac mare lucru. Dar nu sunt mamă de week-end. Săptămâna viitoare plec la Cambridge pentru că fiul meu a fost ales să dea interviu, a aplicat pentru Facultatea de Economie de acolo şi a fost selectat printre puţinii care merg să dea un interviu. Avem mari emoţii şi îmi fac timp să merg cu el, pentru că am fost tot timpul alături de el. Nu sunt general acasă, chiar sunt protejată, sunt alintată de băieţii mei. Soţul meu nu este militar. Încerc ca viaţa mea să fie cât mai completă, o viaţă normală şi cât mai completă, ţin foarte mult la asta.
[…] Ea spune că nu este Sursă știre […]