Ieri, spre casă, prinşi în trafic. La radio, un bătrânel povesteşte cum, de foame, a mâncat şi şerpi cruzi, într-un lagăr din Deltă, în care îl aruncase – ghici? – Securitatea. Un tip ne depăşeşte furios, cu vreo o sută pe oră în localitate, tăind linia neîntreruptă – unde? – în curbă. Are pe capotă deja celebra antenă de la staţia „walkie-talkie”, prin care vreun „colega” de pe tir îi spune dacă şi pe unde e radarul. Deci, nu e prin zonă. Tipii ăştia îşi merită înjurăturile, dar, funcţie de „poziţionare”, au şi ei dreptatea lor. Mai departe, bătrânelul de la radio spune că el nu ţine post de carne. A dus o viaţă grea, carnea a fost un lux şi, chiar dacă e cu frică de Dumnezeu, c-au fost comuniştii, c-au venit capitaliştii, carnea tot un lux a rămas pentru el. Tipul cu staţia e la vreo patru maşini în faţa noastră, la Verneşti, în barieră. Aşteptăm trenul, „ţuicarul”. Vin câinii la maşini, se pun în fund şi se uită la noi. Stau câteva secunde, văd că nu pică nimic, schimbă maşina. Au feţe de oameni pentru care carnea e un lux.

Tipul cu staţia e nervos, se smulge din rândul de maşini strâns la barieră şi o ia pe coclauri. E, pe acolo, un drumeag care te scoate pe sub pod şi scapi de barieră. Bătrânelul de la radio: când a ieşit din închisoare, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i trimită iubitei o carte poştală ilustrată. Îi mulţumea că l-a ajutat să-i treacă anii din lagăr mai uşor. Trece viaţa, trece trenul, se ridică bariera şi văd cum ieşim în faţa tipului cu staţia. E frustrat, negru de furie că n-a prins culoar. Bătrânelul de la radio spune că are o căsnicie de 49 de ani bazată pe iubire, dar să nu ne închipuim că „totul a fost miere”. Nu ne mai închipuim. La ieşire din Verneşti, tipul cu staţia bagă tare şi depăşeşte tot ce prinde. La radio cântă o divuţă autohtonă. Tinerii ăştia, ar spune cineva, nu apreciază durerea bătrânilor. Te întrebi de ce ar face-o? Ei, tinerii, au răspuns prin nepăsarea lor: o generaţie îmbătrînită în traume nu poate şi nu are dreptul să-şi impună, dând moralizator din deget, memoria ei asupra unei generaţii, din păcate, obosită prematur, a cărei memorie abia se constituie. Ceva e greşit în proiect, sigur…

Traumele comunismului au un challenger puternic în realitatea imediată. Uite, ăsta cu staţia, de pildă. Om cu treburi urgente, probabil însurat prin anii ’90, poate divorţat prin anii 2000, un alt fel de român traumatizat: capitalismul sălbatic, mineriadele, tranziţia, disponibilizările, canibalismul din mediul de afaceri, corupţia, şi, acum, coşmarul crizei în care s-au încâlcit toate… Şi-a pus omul antiradar de foame, nu de altceva. Dacă erau drumurile din RO mai bune şi mai largi, mai fura el legea? Dacă se năştea în Germania sau Ungaria, avea baftă, nu? Vede el că e mai băftos decât un nord-corean?

Ce amintiri o să înşire la bătrâneţe, omul ăsta „antiradar”, care a pus umărul la constituirea societăţii postdecembriste, cu adevărat multilateral dezvoltate şi unilateral eşuate? O societate despre care mai toţi spun că s-a dovedit a fi atât de nocivă pentru tânăra/tinerele generaţii, folosind criterii străine de generaţiile astea. Ce le va povesti nepoţilor? Că a mâncat şaorma rece până a dat în ulcer, ca să îşi cumpere o casă? Probabil. Asta, dacă o să aibă nepoţi. Sau, dacă o să-i mai apuce…

S.D.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.