Peste ani, când România va mai candida vreodată să găzduiască un turneu final din fotbalul european/mondial, se va vorbi din nou despre experiența extraordinară din iunie 2021. Indiferent că a fost vorba de oamenii care au dat cu piciorul în minge, de staff-urile celor cinci echipe care au jucat la București, de oamenii din presă, de stewarzi, jandarmi, asistenții medicali ori băieții și fetele de la curățenie, toți au avut de-a face la un moment dat cu voluntarii îmbracați cu tricouri turcoaz. Nu vreau să spun că totul a fost minunat și că feng-shui-ul meu era la cote maxime zi de zi, aș minți și nu e cazul acum. Au fost destule probleme, iar cei care au făcut parte din trupa de 160+ de “Mobility Makers” îmi vor da dreptate.

Nici măcar acum, după ce turneul final a luat sfârșit, iar campioana a fost desemnată după finala de la Londra, nu o să vin cu picanterii. Mi-am promis mie însumi că acolo o să lucrez ca voluntar și doar ca voluntar. Ziaristul mai putea aștepta sau putea scrie știri generale, d-alea de doi lei pe care oricum le-ați fi citit și pe alte douăzeci de site-uri. Nu-mi place UEFA în general, dar am vrut să respect contractul semnat la începutul lunii mai. Și asta mă face să-mi țin pliscul. Și degetele departe de tastatură atunci când aș avea intenția să vă uimesc cu una-alta din jurul Arenei Naționale.

Mi-am făcut treaba bine, zic eu. Am ascultat sfaturile șefilor (Consuela Dincă, Anca Hrab, Andrei Craioveanu și Bianca Schuster), dar pe teren am procedat cum am crezut eu că e mai bine pentru mine și pentru oamenii din echipa care mă asculta orbește. E clar că se putea și mai bine. Sunt convins că dacă nu am fi avut deficitul acela imens de oameni, peste 250 de la procesul de selecție până la prezența din zilele de meci, am fi putut acoperi mult mai eficient zonele de lucru din stadion și din jurul acestuia. Am cunoscut niște oameni de toată isprava. Am muncit umăr la umăr lângă ei, dar nu le știu numele tuturor, nici măcar ale liderilor pe care îi vedeam tot la două zile de la începutul lui mai până la final de iunie. Chiar dacă unii dintre ei nu-și vor vedea numele în lista pe care-o voi scrie la finalul articolului, asta nu înseamnă că nu s-au bucurat de respectul meu la momentul în care ne salutam și ne făceam planuri de luptă pentru zilele celor patru jocuri. Doar că eu sunt un veteran deja, mă aflu în ultimul sezon “on the field”, sunt un uituc cu acte în regulă și un mândru posesor al unui portofoliu de glume proaste de nici nu vă închipuiți! D-alea de soldați plictisiți de viață în cazarmă și fără prea multă acțiune în CV-uri…

M-ați întrebat de multe ori cum mi s-a părut meciul cutare sau cutare. Revin acum și vă spun că nu cred că am văzut mai mult de 10-15 minute din ceea ce s-a jucat la București. Am fost pe fază la golul lui Pandev, la cele două penalty-uri din Ucraina-N. Macedonia, la golul victorios al Austriei contra lui Sevchenko, la bijuteria lui Pogba, la egalarea miraculoasă la 3 a elvețienilor (vreo câteva ore bune am susținut că golul ăla i-a aparținut lui Shaqiri, iar de Gavranovic am aflat de la amici care zâmbeau și nu le venea să creadă că habar nu am cine dusese meciul în prelungiri!) sau la seria penalty-urilor din Franța-Elveția. Puțin, vă spun eu, foarte puțin am văzut. Deși, când am aplicat pentru a fi voluntar, credeam c-o să pot să mă desfăt cu spectacolul din teren.

Cadourile primite de la UEFA au fost foarte apreciate de întreaga comunitate a oamenilor în tricouri turcoaz. Mingi, rucsace, trollere, echipamentul de lucru, toate au picat cum nu se putea mai bine după o perioadă de muncă asiduă în slujba spectatorilor de fotbal sosiți la stadionul din blv. Basarabia. Am donat mare parte din ele, am și păstrat câteva. Toți puștanii din familie au roit în jurul meu în perioada EURO, fini, nepoți, vecini, prieteni pur și simplu. Voiau să asculte povești despre Benzema ori Mbappe, despre Arnautovic ori Pandev, despre Sheva ori Pogba. Eu le-am spus că am stat la masă cu Smeurica și Paula, cu Sebi și Mădălina Cravetz, cu Liviu și Samira, cu Andra (care venea de la Constanța) și Bogdan, cu soții Vali și Lavinia Matache, cu Iulia și Răzvan, cu Alecsandra și Florin, cu frații “Carabină” Tănase, cu Puiu și Ioana-Blanka (cea care a găsit câteva sute de euroi și i-a returnat serviciilor de pază), cu Cristina și Andreea Osman, cu Adi Ulmeanu și cu Aydin, cu soții Cristina și Stefan Deju, cu Pavel și cu Tiberiu, cu Cătălina Iancu ori Costi, cu Roxana și cu Vera, cu Ana Mihu, cu Adrian Ulmeanu, cu Laurențiu ori profa’ Ana-Maria. O poveste cu oameni reali, nu cu legende sau profile fake din social media. Oameni pe care, probabil, în timp îi voi uita, dar care mereu vor rămâne în inima mea pentru ceea ce au însemnat ei în zilele EURO 2020 la București.

Vali MOCANU    

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.