Un personaj media afirma zilele trecute că obiectivul principal al guvernanţilor a fost îndeplinit: sărăcirea excesivă a populaţiei. Condiţie din care populaţia e mai uşor de cumpărat. Pe un preţ de nimic. Vorbitorul îşi baza teza sociologică de ocazie pe o practică în care mulţi dintre potenţaţii vremurilor actuale şi-au dat „doctoratul”, cea a privatizării fabricilor şi uzinelor ridicate sub comunism.

 

România s-a convertit la capitalism printr-un proces de pauperizare, nu de privatizare. Giganţii „epocii de aur”, aduşi în paragină pentru a fi cumpăraţi pe un leu de favoriţii regimurilor politice postdecembriste, au finanţat campanii electorale şi au instalat la putere generaţia „emanaţilor”. Bine, că nici comuniştii n-au preluat o Românie săracă, aşa cum au trâmbiţat în istorie, e altă poveste. Pe scurt, există o simetrie între epoci ca între cele două recipiente ale unei clepsidre: partea plină depinde de mâna care o întoarce.

 

„Pauperizarea” este moştenirea de care nu s-a plâns, pentru sine, niciun guvern succedat la putere. Dimpotrivă, motorul vieţii politice – sărăcia electoratului – întreţine plânsul sătulului de la tribună, de mila flămândului din bordei. O perversiune atât de firescă încât despre ea nu poţi vorbi decât în truisme.

 

Citim că autorităţile medicale din judeţ au descoperit sute de copii cu păduchi şi râie. Imaginea unei ţări, reflectată într-un ciob din oglinda ei socială. Aşadar, pentru cei care se întreabă ce ar mai fi de furat (cu titlul de „vânzări-cumpărări”) în România, răspunsul e aici: sărăcia. Eternul şi fascinantul capital electoral.

 

S.D.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.