Fiecare pe contul lui. Într-adevăr, pe contul lui de Facebook, de Twitter (chiar dacă mai puţin familiar), are o mică revoltă, o revoluţie în direct, o mişcare de maus şi o zvârcolire de tastatură care dau impresii, speranţe, frustrări, nervi. O reevaluare pe cont propriu a societăţii, printr-un periscop invers, nu ridicat deasupra unei suprafeţe clare, din submarinul propriei intimităţi, ci scufundat într-o învolburată intersectare a abisurilor individuale.
Într-o aşa devălmăşie online, „Feisbuc” pare a fi diversiunea cea mare a sumei tuturor versiunilor mici, individuale. Desfăşurarea în concreteţea străzii e, în context, o proiecţie a online-ului (virtual) în varianta „print” (amprenta în realul sau arealul străzii). Violenţele – grave, serioase, mimate sau puse în scenă – creează, ca în ficţiunile realiste, efectul de verosimil, de credibilizare a personajelor, de autenticitate a acţiunii. Cărămizile atât de materiale din Zidul Berlinului au fost înlocuite de fişiere .jpg, .avi, .mp3 sau .mp4.
Acel „Fără violenţă! Fără violenţă!” de altădată nu mai e un principiu organizator al revoltei. Acum, toate mediile sau intermedierile evenimentelor-revolte mizează pe violenţă, orice gest în acest sens trebuie amplificat, multiplicat şi, indiferent de consecinţe, glorificat. Justificarea sau argumentarea revoltelor se face din sudiouri, în post-production, iar certificatele de revoluţionar sunt emise automat în „breaking news”.
Pe fond, istoria – o chestiune redusă la canonul „îmi place” sau „nu-mi place” – înregistrează imposibilitatea originalităţii, a ingenuităţii, ratarea insolitării şi, de aici, derapajul în clişeu, cu degradarea şi, astfel, dispariţia irecuperabilă a modelului în absolut – Revoluţia română. Cu cât e mai frecventă invocarea Modelului, cu atât mai mult se dezumflă şi ultimul balon în care mai gravita românimea.
S.D.
