Opţiuni pentru reciclare (foto: dumitrescudan.ro)

În marginile unui orăşel dintr-un judeţ vecin, al cărui nume nu-l voi scrie aici, din motive pe care nu mi le-am definit încă, un primar a decis să „inventeze”, din fonduri evident europene, un parc de agrement pentru cetăţeni. Întâmplarea face să trec foarte des prin zona respectivă şi să fi fost „martorul fără voie” al discursului/decursului investiţiilor în locaţie.

Contrar filosofiei care spune că „nu poate ieşi nimic din nimic”, parcul a fost creat din nimic şi arată splendid. „Nimicul” reprezenta, iniţial, un fel de teren abandonat, între groapa de gunoi a orăşelului şi un siloz (menţiune: conform DEX , „siloz”  înseamnă “construcție de mari dimensiuni înzestrată cu instalații speciale de uscare, de transport etc. care servește la depozitarea și păstrarea pe termen lung a unor cantități mari de produse agricole sau de alte materiale. Amenajare pentru însilozarea porumbului sau a altor plante destinate conservării prin murare; loc, groapă, șanț etc. unde se pune la macerat nutrețul pentru vite; p. ext. depozit de furaje macerate.), siloz abandonat şi el, descompus cu paznici la poartă, din lipsă de alte inginerii cutumiare.

Aşadar, în periferia unui orăşel din Bărăgan, cu fonduri europene, s-a plantat un parc, cu câteva zeci de bănci, croite din cel mai bun lemn identificabil pe piaţa europeană, bănci boite în cea mai multicoloră vopsea extrasă din rogvaivul comunitar, la care s-au adăugat următoarele: alei pietonale, placate şi bordurate, felinare cu circuit electric subteran, pubele ecologice la fiecare început şi sfârşit de bancă, brăduţi şi alte forme arboricole aclimatizate, wc-uri eco şi, nu în cele din urmă, containere „tri-di”, pentru reciclare selectivă a deşeurilor: pe albastru – hârtie; pe verde – sticlă; şi, pe galben – plastic.

Un parc ideal, nu? Care este… şi nu prea există. Într-o zonă izolată de comunitatea orăşelului, pe o tarla de vreun hectar de pământ, învecinată, pe de o latură, cu silozul compus din fiare vechi şi azbociment iradiant, şi, pe de altă parte, cu groapa de gunoi, parcul european e un fiasco de zile mari. Întâmplător, în zilele astea „mari”, trec, ca martor fără voie, şi nu văd ţipenie de om în parcul ăsta. Măcar o mână de bătrânei rătăciţi de la vreun parastas consumat în cimitirul din vecinătate (am omis intenţionat detaliul cu cimitirul marginalizat, ca să nu pun balast în balanţa verosimilului). Nimic. Nici urmă de „parcaţi”. Dar parcul este şi continuă să fie, împotriva tuturor evidenţelor. Pustiul full option.

Îmi amintesc că, pedalând prin parcul Crâng, în urmă cu vreo doi ani, am nimerit peste lansarea la public a unei zone de agrement pentru copii, în care maestru de ceremonii era Constantin Boşcodeală, primarul Buzăului. Investiţia în locaţie depăşea o sumă mai mult decât rezonabilă pentru nişte bârne de lemn legate între ele cu avize comunitare. Undeva, metafora asta a mimetismului european îşi pierde orice operativitate comunitară, picând insolvabil în ridicol. Oamenii cărora banii atraşi de guvernanţi ar trebui să le clădească ceva, renunţă să se mai vadă implicaţi de şi prin „proiecte”. Un fals care, din păcate, reiterează, „ficţiunea” comunismului: partidul lucra pentru naţiune, adormind-o iremediabil pe picioarele lui de doică.

Poate, într-un parc precum cel din descrierea de mai sus, nişte romantici de peste timp vor lansa iniţiativa de a scoate politicul în afara legii. Şi, eventual, vor reuşi. O utopie, desigur… Însă, închipuiţi-vă cât de greu de înţeles va fi pentru strănepoţii noştri, forma de guvernare moştenită de secolul XXI. Şi cât de penibili vor fi, în viitoarele compendii de istorie, descrierile oamenilor politici de acum. Imaginea lor în oglinda nepărtinitoare a timpului.

S.D.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.