Auraș Trifan era deja un personaj încă înainte să intre în vizorul presei locale și naționale. Cunoscut printre iubitorii sportului buzoian mai ales drept un pasionat de fotografie și mai puțin pentru că apartamentul familiei sale este un adevărat muzeu al fotbalului, s-a lăsat greu convins să-și spună povestea. Că să depășim subiectul „foto”, trebuie spus că e înnebunit să urmărească meciuri ale puștilor din categoriile mici de vârstă. Are dealtfel și un site de specialitate („Micul fotbalist”), iar miile de instantanee de acolo reprezintă o adevărată bază de date de juniori care bat mingea în mod organizat la toate cluburile din orașul nostru. Mai completă chiar și decât a AJF-ului, la nivel de imagini realizate în mijlocul acțiunii!
Dar nu faptul că își petrece o grămadă de timp cu aparatul foto de gât l-a adus în atenția noastră azi, ci pasiunea pentru tricouri de joc. Și aici intră în scenă colecția sa privată, probabil una dintre cele mai complete și interesante din România ca dimensiuni și ca valoare a investițiilor. Nu există colțișor din apartament care să nu reprezinte o bucățică de istorie, iar întâlnirile sale cu „Baloane de Aur” precum Andrei Shevcenko și Ruud Gullit sunt experiențe legendare. Ceva de genul celor povestite de alpiniștii care escaladează câte unul din cele 14 piscuri supreme ale planetei. „Mi-au trecut prin mâini mii de echipamente de joc, nu exagerez cu nimic”, își începe el povestea. „De pe toate continentele, din peste 100 de țări și teritorii, din generația anilor ’80 și până la exclusivități din sezonul actual. Pe trei mari ramuri am pus accentul în cei aproape 25 de ani de când am transformat hobby-ul într-o boală incurabilă. Sunt dinamovist, deci ăsta a fost prima direcție a achizițiilor mele, apoi Gloria și toate celelalte echipe buzoiene, iar ultima și cea mai mare, e AC Milan. Sunt dependent de chestia asta, nu mă pot opri nicicum, mai ales că acum colaborez foarte bine cu mulți alți colecționari din țară și străinătate, iar ofertele pe care le plimbăm pe diverse site-uri și grupuri din on-line vin aproape minut cu minut pe conturile noastre. Acum nici eu nu mai iau în seamă chiar tot ceea ce mi se oferă, ci doar obiecte și materiale din lumea sportului cu care aș putea, mai devreme sau mai târziu, să mă pot mândri în diferite cercuri și cu diferite ocazii. Sau tricouri pe care le-aș putea folosi în schimburi cu alți băieți din sistem”.
L-am întrebat de tricourile Gloriei Buzău, un club care serbează 60 de ani de existență acum, dar care pare să fie înlocuit de alte entități sportive, înființate cu scop mai mult de a jongla printre legislația Federației române de fotbal ori de a scăpa de avalanșa de datorii acumulate în ultimii 25-30 de ani.
„Ca mai toți copiii din oraș, clubul și stadionul din Crâng au fost atracțiile principale până pe la 16-18 ani când mi-am stabilit traseul viitoarei mele cariere. Iar după ce m-am apucat de fotografie în lumea sportului am zis că tricourile Gloriei vor rămâne necunoscute pentru iubitorii acestui club. Plus că văzusem alte colecții private cu tematică strict echipa locală (Vaslui, Timișoara, U Cluj, Galați, Constanța, Argeș, Petrolul…) Mulți dintre foștii jucători m-au contactat pentru donații în urma apelurilor mele pe diverse canale din social-media. Dacă aș încerca să le dau numele tuturor mi-e teamă că uit vreunul dintre ei și mi-ar părea al naibii de rău! Dar au fost mulți, foarte mulți. Unii nici măcar nu sunt născuți în Buzău și nici nu locuiesc aici! Dar au aflat de pasiunea mea și au deschis dulapurile de acasă, au adunat tot ce aveau legat de clubul-fanion al orașului și mi-au trimis prin diferite căi și metode. Am acum aproape 70 de tricouri ale Gloriei, mai multe decât clubul însuși, chiar dacă vorbim de o asociație sportivă deja dispărută și înlocuită cu o alta înființată în urmă cu câțiva ani. Care, cu destul succes, încearcă să fie o continuatoare a tradiției fotbalului din Crâng, nu vreau să intru în amănunte sau dispute juridice pe care nu le-aș putea susține cu argumente. Cert este că, studiind arhiva de fotografii din ultimii 25-30 de ani, cu acordul unor foști antrenori, conducători sau jucători, am ajuns la concluzia că mi-ar mai lipsi doar vreo zece modele de tricouri ca să am complet întregul sector de istorie al clubului de după 1989 încoace. Și, ca piesă de rezistență, un tricou din 1984, anul de referință al scurtei treceri a Gloriei prin Liga I. Tricouri pe care încă le caut înnebunit, pe care aș fi dispus să plătesc mici averi posesorilor actuali și care, probabil, îmi vor satisface setea asta nebună de adrenalină.”
Reporter: Ai vândut colecția „Dinamo” în urmă cu un an, la fel, vreo 30 de exemplare rare, speciale, cumpărate sau primite de la foști jucători ai clubului din „Ștefan cel Mare”. Nu te-a durut sufletul?
Trifan: Ba da, clar. Vreo două săptămâni am tot amânat decizia finală. Aveam nevoie de bani pentru a rezolva o situație imprevizibilă, a contat și faptul că cel care îmi făcuse oferta era tot un colecționar pasionat și știam că obiectele pe care intenționam să i le vând vor ajunge pe mâini bune, poate chiar mai bine decât ar fi fost la mine acasă.
Reporter: Pe lângă echipamentele buzoienilor, ai și câteva zeci ale „diavolilor milanezi”. Și asta fără să fi locuit sau muncit vreodată în Italia, așa cum ar părea la prima vedere. De unde până unde?
Trifan: Eram un puști îndrăgostit de fotbal și de ceea ce jucau rossonerii în anii ’90. Gullit, Van Basten, Baresi, Savicevic ori Maldini erau înlocuitorii zeilor Olimpului pentru mine. Așa cum a fost mai târziu generația lui Andrei Shevchenko, Pippo Inzaghi ori Gattuso. Am visat că alergam după ei prin toată Europa, i-am vânat pe la diferite festivități, pe stadioane sau prin aeroporturi. Am zeci de tricouri și fotografii cu autograful unora dintre eroii Milanului, așa cum am tot atâtea chestii semnate de Hagi sau Popescu, eroii noștri naționali.
Reporter: Deci te-ai întâlnit cu zeii, ai reușit să le vorbești, să faceți poze, să-ți semneze tricouri. Emoții infinite, nu?
Trifan: Cu Shevchenko m-am văzut în aeroport când s-au tras la sorți grupele EURO 2020. Dar, în vara lui 2017, la Tr. Severin, am stat în mijlocul jucătorilor lui AC Milan timp de șapte ore, atunci când au venit să joace contra Craiovei în Europa League! Aceea pot să spun că a fost cea mai spectaculoasă zi din viața mea de iubitor de fotbal, iar aici vreau să-i mulțumesc omului care mi-a facialitat experiența aceea. Este Florin Jianu din Craiova, un oltean cu sânge 100% alb-albastru.
Reporter: Ai o fetiță, joacă și ea fotbal la LPS. Bănuiesc că ea nu a avut niciodată atâtea păpuși câte tricouri aveai tu.
Omul nostru a râs sănătos, ne-a arătat alte câteva zeci de fotografii cu fiica lui echipată în galbenul tricolorilor, în roșu și negru ca „diavolul de pe San Siro” ori în maieurile celebrilor Michael Jordan și Kobe Bryant. Plus emoția întâlnirii pe care am avut-o „în trei” cu Shevchenko, unul dintre „Baloanele de aur” ale diavolilor mei! O pasiune care arde puternic în familia lui și care nu se știe dacă se va stinge prea curând. De fapt, probabil că niciodată.
La fel de special este omul acesta (sau poate că și mai special!) și pentru că toate tricourile de copii (mărimi mici, de până în 14 ani), cumpărate, obținute prin schimburi sau, mai nou, donate de alți colecționari, ajung în sate uitate de lume ale județului Buzău. Nu a vrut să vorbească despre asta, dar am căutat pe contul sau de Facebook și am văzut postări săptămânale din ultimii 2-3 ani cu plimbări la munte și la câmpie, printre dealuri și păduri, alături de zeci de copilași îmbracați ca și Zidane, Ronaldo, Messi ori Mbappe. Plus ghete de joc, plus mingi de fotbal sau de baschet! Pe banii lui, din timpul său liber, din cauza că este nebun după fotbal și crede că toți, mai devreme sau mai târziu, putem atinge zeii!
Marian Durlea & Giorgio Ivan
[…] Citeste tot articolul […]